Totalul afişărilor de pagină; © Copyright 2012-2015 Vlad. Mischevca: Toate drepturile rezervate

24 apr. 2012

1812 – Annus horribilis


Hanul lui Manuc din București, sec.XIX


„Nu a fost niciodată un război bun sau o pace rea” – afirma Benjamin Franklin, deşi pot fi, totuşi, războaie drepte şi nedrepte sau păci de lungă sau scurtă durată. Noi am fost şi mai suntem încă, timp de două secole, sub impactul unui război nedrept (1806-1812) şi a unei păci nenorocite – celei de la Bucureşti (1812): când s-a trasat hotarul pe trupul viu al Ţării Moldovei, pe râul Prut. Un hotar, ce ne marchează încă destinul, dintre două imperii, care demult nu mai sunt pe harta politică a Europei... Dar, care „poftind să de (pună – n.n.) sfârşit răsboiului, ce de multă vreme era într-aceste două Împărăţii, şi să întemeieze o pace, prieteşug, şi straşnică unire, au bine voit să încredinţeze aceste bune şi sfinte pricini la sârguinţa şi cugetul acelor cu deplină putere supuşilor lor” – precum se menţionase într-o primă publicare în limba română a nefastului tratat de pace de la Bucureşti, scos de sub tipar la Buda, în 1826. Iar „pentru isprăvirea acestei porunci de bun augur, să discute şi să termine această treabă...” au fost desemnaţi din partea otomanilor: Müftüzade Ibrahim Selim efendi, primul împuternicit, Seyyid Mehmed Said Galib efendi, împuternicitul al doilea (de fapt a îndeplinit funcţia de prim-împuternicit), Abdul-hamid efendi, precum şi Keter efendi, secretarul prim, Nezib efendi, secretarul doi şi Dimitrie Moruzi, primul dragoman. În componenţa delegaţiei ruse au fost desemnaţi fostul ambasador la Istanbul (Constantinopol) A. Italinski, general-maiorul I. Sabaneev, I. Fonton. Activitatea delegaţiei era dirijată de către M. Golenişcev-Kutuzov.
În timpul negocierilor finale ruso-otomane de la Giurgiu (19.X.1811 – 21.XI.1811) şi Bucureşti (31.XII.1811 - 16.V.1812) diplomaţia ţaristă continua să considere că „pretenţiile Rusiei nu sunt în afara bunăvoinţei, deoarece dacă la început s-a cerut hotarul pe Dunăre, ulterior s-a renunţat şi s-a acceptat hotarul pe Siret. Astfel, soarta poporului şi Ţării Moldovei, fiind decisă la Petersburg şi Istanbul, s-a pecetluit la masa negocierilor ruso-otomane, în cadrul celor 19 Conferinţe oficiale, ce au avut loc la Giurgiu şi Bucureşti, încălcându-se drepturile românilor şi obligaţiile atât din partea puterii „suzerane” (Turciei), cât şi din partea celei „protectoare” (Rusiei).
Data fatidică poate fi considerată ziua de 5 (17) mai 1812 – duminica, când s-au semnat preliminariile păcii de la Bucureşti, finalizate ulterior.
Considerăm necesar de a explica neconcordanţa dintre datările diferite ale acestui important tratat în documentele otomane şi cele ruseşti (scrise în limba franceză), deoarece în originalul turcesc este indicat că s-a „scris în ziua a şaptesprezecea a lunii djemazi-el-evvel din anul 1227” (adică în ziua de 29 mai 1812 (stil nou).  Fapt, ce denotă şi explică că, probabil, actul final al mult disputatei păci s-a semnat joi seara, la 16 (28) mai, atunci când turcii considerau că a început deja ziua de 17 (29) mai 1812. Deoarece, potrivit calendarului musulman, ziua nu începe la miezul nopţii, ca la creştini, ci la apusul soarelui. 
Totodată, ţinem să remarcăm că aniversarea neagră a celor 200 de ani de la cotropirea Basarabiei de către ruşi se împlineşte exact pe data de 29 mai 2012 (stil nou) şi nu la 16 mai. Reieşind din decalajul calendaristic, vom consemna 300 de ani de la semnarea păcii de la Bucureşti (16 mai 1812 – calendar Iulian) pe data de 30 mai 2112 (calendar Gregorian).
Tratatul de pace ruso-turc, scris în limbile franceză şi turcă (inclusiv articolele secrete, semnate din partea Rusiei de către: A. d’Italinsky, Jean de Sabaneeff, Joseph de Fonton) a fost ratificat de către Alexandru I la 11 (23) iunie 1812 în oraşul Vilno, doar cu o singură zi înaintea forţării râului Niemen de către „Grande Armée” a lui Napoleon Bonaparte.  La 6 iunie 1812 Tratatul de pace a fost adus la Poartă de un ofiţer otoman, trimis special de Galib efendi, însă sultanul refuză, iniţial, să-l ratifice.
Schimbul actelor de ratificare s-a produs la Bucureşti, la 2 (14) iulie 1812. P.V. Ciceagov a asistat personal la schimbul actelor de ratificare (cu excepţia articolelor secrete), scriindu-i din Bucureşti marelui vizir Ahmed paşa că îl felicită cu încheierea acestei „salvatoare afaceri”.
Poarta Otomană a refuzat să ratifice partea secretă a tratatului şi, ca urmare, articolele menţionate n-au obţinut putere juridică . Cele două articole secrete anexate la tratatul de pace ruso-turc (confirmate de către comandantul şef contele Kutuzov (în originalul în l. franceză este scris - Koutousoff) prevedeau dărâmarea de către Rusia a cetăţilor Ismail şi Chilia (art. I) şi delimitau noul hotar în Caucaz (art. II).
Împăratul Alexandru I a primit ratificarea otomană deja în timpul retragerii armatelor ruse de la Smolensk spre Moscova. Anunţând, în vechea capitală a Rusiei, despre semnarea păcii cu otomanii, la 18 iulie (30 august) 1812, Alexandru I a numit-o „dată de Dumnezeu”. 
Guvernul ţarist, fiind presat de pericolul iminent al conflictului militar cu Franţa, de opunerea marilor puteri occidentale realizării planurilor sale expansioniste în sud-estul Europei şi de rezistenţa diplomaţiei otomane, şi-a redus substanţial pretenţiile teritoriale: de la ambele Principate la cel al Moldovei, apoi de la Moldova până la Siret, la Moldova dintre Prut şi Nistru, în final. Starea de spirit a ruşilor, ce caracterizează atitudinea faţă de rezultatele obţinute în urma păcii de la Bucureşti, a fast redată de generalul A.Langeron, care scria: „Niciodată un război n-a fost mai prost condus şi, totuşi, nu s-a încheiat într-un chip mai fericit şi mai neaşteptat”.  Totodată, semnarea tratatului de pace de la Bucureşti a fost ca o „surpriză neaşteptată” şi extrem de neplăcută pentru diplomaţia franceză, fapt ce l-a făcut pe Napoleon să-i reproşeze ministrului său de externe, Hugues Bernard Maret, că trebuia să-i asigure alianţa suedezilor şi turcilor, dar „nimeni acum nu mai poate face politică...”
De menţionat, totuşi, că aprecierile superlative pentru diplomaţia lui M.I.Kutuzov, caracteristice istoriografiei sovietice,  nu se confirmă cu propria părere a diplomatului şi comandantului de oşti ruse vizavi de semnarea păcii de la Bucureşti. Nereuşind a semna un tratat de alianţă cu Poarta Otomană şi a extinde până la Dunăre sau Siret hotarele Imperiului rus, Kutuzov, în scrisoarea sa de la 4/16 mai 1812 către ţarul Alexandru I, relata: „.. că eu nimic mai bun n-am reuşit să fac se explică prin situaţia treburilor din Europa, dar faptul că n-am scăpat stăruinţă şi diferite metode, Dumnezeu îmi este martor...”  „Conjunctura... n-a permis să insistăm asupra semnării unui tratat de alianţă” – recunoştea acest abil diplomat, după semnarea preliminariilor păcii, în scrisoarea de la 7 mai către ţar.
            Semnificativ este că, chiar în ziua semnării tratatului de pace, la 16 mai 1812, Kutuzov se adresează lui N.Rumeanţev cu o scrisoare specială ca să-i trimită „diferite obiecte preţioase, ce ar putea fi în calitate de cadouri plenipotenţiarilor turci şi celorlalţi slujbaşi, care au participat la congres”, anexând şi o listă concretă cu cele solicitate (inele, ceasuri de aur, blănuri scumpe etc.).  Lista delegaţilor otomani care au încheiat pacea număra la acea dată 17 persoane (în frunte cu Galib efendi).
Amiralul Ciceagov P.V. (care sosise la Bucureşti luni, 6 mai (18 mai - stil nou), fiind numit oficial comandant-şef al Armatei Dunărene, amiral al Flotei Mării Negre şi guvernator al Principatelor, chiar şi după semnarea păcii – a doua zi după consumarea evenimentelor de la Bucureşti (la 17/29 mai 1812) – continua să mai solicite acordul lui Alexandru I pentru ca „partea din Moldova achiziţionată prin tratatul de pace să le fie oferită (otomanilor), ca recompensă a alianţei intime şi sincere pe care o să le-o propun”.
Nici aceste propuneri nu puteau să-i mai încline pe otomani să se ralieze fie taberei anti-franceze, fie celei anti-ruse. Planurile cu privire la o posibilă retrocedare a Basarabiei, sau cele ce vizau o mare diversiune a armatei Dunărene (cu concursul slavilor de sud răsculaţi) în direcţia hotarelor austriece şi a „provinciilor ilirice” s-au dovedit a fi himerice în faţa noului război franco-rus care a periclitat întreaga hartă politică a Europei. În ajunul semnării păcii de la Bucureşti, Sublima Poartă se afla sub o presiune multilaterală atât din partea duşmanului său – Rusia, cât şi din partea aliaţilor – Franţa, Marea Britanie şi, chiar, din partea ţărilor neutre, cum ar fi Suedia, deoarece marile puteri ale Europei încercau să atragă Imperiul otoman de partea lor în ajunul războiului franco-rus (iunie 1812), conflict ce urma să hotărască destinul continentului european.
Evenimentul din 1812, când teritoriul dintre Prut şi Nistru, cunoscut ulterior drept Basarabia, a fost desprins din sânul Moldovei semnifică, de facto, nulitatea de drept, ad initio, a tratatului ruso-otoman de la Bucureşti. De aici derivă înțelegea corectă a situaţiei Basarabiei în cadrul relaţiilor ruso-române, pe de o parte, a relaţiilor României cu celelalte puteri, pe de altă parte. Diplomaţia română s-a ghidat, pe bună dreptate, de teza lui Nicolae Titulescu, care considera că: „Turcia a cedat Basarabia Rusiei. Prin această concesie, Turcia a violat pur şi simplu contractul său de vasalitate; şi Rusia a devenit complicele violării unui contract de drept internaţional. Ori, complicitatea la violarea unui contract de drept internaţional nu poate crea dreptul”.

Vlad Mischevca, doctor în istorie, conferenţiar
la Institutul de Istorie, Stat şi Drept al AŞM 

13 apr. 2012

Un tratat anexionist




Anexarea de la 1812, urmată apoi de o ocupaţie seculară ţaristă (1812-1917), a fost oare o eliberare de sub turci, un gest uman şi progresist al Rusiei, un act de dezrobire a poporului, aşa precum pretinde istoriografia sovietică şi cea rusă? Sau Pacea de la Bucureşti semnifică un act de acaparare militară a unor noi teritorii şi împărţirii Europei în sfere de influenţă în urma unor războaie imperialiste?
Un răspuns parţial îl putem găsi chiar în Manifestul lui Alexandru I, din 12(24) decembrie 1806, adresat locuitorilor Principatelor Române la începutul acelui ordinar război ruso-turc, în care se menţiona că „această trimitere a oştirilor noastre nu numai că nu este întovărăşită cu nici o necuviinţă de războiu străin, dar încă are temeiu a întâmpina şi a apăra interesurile noastre şi ale voastre... Ori şi cum vor fi întâmplările, noi făgăduim a vă pricinui desfătare în toate privilejiurile înaltei noastre ocrotiri, ...vă veţi arăta vrednici întru toate soartei ce vă găsim.”
Iar „soarta i-a găsit” pe români, în acea epocă, în calea acţiunilor militare şi diplomatice ale Rusiei pravoslavnice, care în vederea rezolvării Problemei Orientale a  invadat Moldova şi Ţara Românească. Ca apoi, în cadrul tratativelor diplomatice franco-ruse de la Tilsit şi Erfurt, să fim plasaţi în „sfera de influenţă” a Rusiei, care şi-a dobândit „dreptul” de a acapara ceea ce era deja în mâinile proprii – Principatele Române. La 15 aprilie 1810, prin Nota Cancelarului rus către ambasadorul francez se aducea la cunoştinţa Franţei că „Majestatea sa imperială (Alexandru I) consideră Moldova şi Valahia ca nişte provincii ce fac parte din imperiul său”, care trebuiau să se conducă de legile Rusiei...
Acest război (1806-1812) a fost cel mai lung conflict militar dintre cele două mari imperii, însă trăsătura lui principală au constituit-o nu atât operaţiile militare, cât, în mod deosebit, contactele diplomatice. Numeroasele negocieri purtate de diplomaţii ruşi şi otomani, influențate de intervenţiile politice ale marilor puteri europene ce-şi promovau propriile interese, s-au soldat, în final, cu semnarea tratatului de pace ruso-turc de la Bucureşti. 
La 16/28 mai 1812, în incinta Hanului lui Manuc a avut loc procedura oficială a semnării Tratatului de pace ruso-turc de către împuterniciţii celor două imperii. El includea 16 articole de baza şi, separat, încă două articole secrete, dintre care articolele 4 şi 5 vizau în modul cel mai direct destinul Principatului Moldovei.
În contextul celor expuse, ţinem să menţionăm o „legitate” a extinderii teritoriale a Imperiului Rus în sud-estul Europei. Este vorba despre un principiu, ce a stat la baza definitivării tratatelor ce marcau anumite cuceriri noi, şi care s-a promovat destul de abil de către diplomaţia rusă în timpul lărgirii hotarelor imperiului - „principiul” stabilirii  graniţelor pe cursul fluviilor! Astfel, etape ale unei „faimoase” expansiuni din secolele XVIII-XIX au devenit râurile: Nipru - Bug - Nistru - Prut şi Dunărea.
Încă în planul secret al lui Z.G.Cernîşev adresat Ecaterinei II la 1763 (se preconiza prima împărţire a Poloniei), s-a enunţat teza conform căreia: „imperiul are nevoie să fie înconjurat la hotare de râuri”.  Criteriul a stat, practic, şi la baza stabilirii graniţelor în urma războiului din 1806-1812, când s-a acceptat din capul locului înțelegerea „principială” de a se desemna noul hotar în modul cel mai arbitrar - pe „un fluviu care să merite să fie hotar între cele două părţi”.
            Guvernul ţarist, fiind presat de pericolul iminent al conflictului militar cu Franţa, de opunerea marilor puteri occidentale realizării planurilor sale expansioniste în  sud-estul Europei şi  de rezistenţa diplomaţiei otomane, şi-a redus substanţial pretenţiile teritoriale: de la ambele Principate la cel al Moldovei, apoi de la Moldova până la Siret, la Moldova dintre Prut şi  Nistru, în final.
            Conchidem că soarta Principatelor Române în acea perioada hotărâtoare a fost totalmente pusă la discreţia marilor puteri care disputau spinoasa chestiune orientală. În acest context, menţionăm că, ne tăgăduind imperialismul Franţei, Austriei şi Marii Britanii faţă de Imperiul otoman şi statele vasale lui, nu putem omite că rezultatele practice ale expansiunii ţariste în  bazinul pontic, în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea – începutul secolului al XIX-lea, au fost  destul de concludente: Crimeea, Caucazul, Moldova răsăriteană  (gurile Dunării).
            Dar, în pofida statutului său internaţional şi a declaraţiilor din Manifestul ţarului rus de la începutul războiului – „de a vă păzi de toate relele”, Principatul Moldovei a fost  exclus din procesul soluţionării litigiului ruso-otoman, plătind, pe nedrept, prin rapturi teritoriale (45630km²) disputele internaţionale, generându-se, astfel, la 1812,  în cadrul chestiunii orientale o nouă problemă  cea –  „Basarabeană”.
*                     Scindarea Ţării Moldovei în jumătate, deoarece teritoriul anexat (48%) era cu 7400 km2 mai mare decât ceea ce rămăsese sub oblăduirea domnului Moldovei (41%). Bucovina anexată de habsburgi la 1775 alcătuia 11% din suprafaţa Principatului. Autocraţia ţaristă a „deosebit... din trupul Moldovei, – precum deplângeau boierii pământeni înstrăinarea patrimoniului naţional în acel an tragic, – partea cea mai bună, şi însufleţirea hranei şi împuternicirea, ...îndemânarea şi adăpostirea pământenilor, în înlesnirea vieţuirii lor, şi întru a hranei îndestulare şi a vitelor păşune... poate... mai mult decât jumătate de ţară, într-un cuvânt, tot câmpul şi inima ţării”. Această parte a Moldovei număra cinci cetăţi întărite: Hotin, Bender (Tighina), Ismail, Chilia, Akkerman (Cetatea Albă) la care se mai adaugă şi vechea cetate a Sorocii, 17 oraşe şi târguri, 683 sate. Referitor la numărul populaţiei Moldovei Pruto-Nistrene la timpul anexării aceasta rămâne a fi o problemă discutată în istoriografie, deşi datele statisticii ruse indică cifra de cca 300-340 mii de oameni.
*                     Principatele Române au ieşit din războiul ruso-turc din 1806-1812 economic ruinate, populaţia fiind sărăcită la maximum. Prestaţiile şi abuzurile n-au contenit până la plecarea definitivă a trupelor ţariste, astfel, încât însăşi oficialităţile ruse recunosc, la 1813, că „această ţară... jefuită şi pustiită de operaţiile militare... prezintă un pustiu vast şi nepopulat”. De aceea, scutirea de impozite a populaţiei din ţinut pe o perioadă de trei ani a fost acordată nu numai în virtutea respectării clauzelor tratatului de pace, ci şi „...în scopul de a aduce locuitorilor Basarabiei o uşurare, destul de necesară la terminarea războiului de şase ani, pe parcursul căruia ei au suportat multe greutăţi fără murmur şi cu sârguinţă în folosul Rusiei.”
*                     Moldovenii au avut de suferit drama familiilor despărţite şi a averii pierdute prin stabilirea hotarului arbitrar pe Prut. „Sosind ziua fatală, – după cum ne descrie martorul ocular Manolache Drăghici, – a expirării convenţiei, după tractat ce trebuieşte fieşte care să trăiască unde să rămâie definitiv, ceasurile acelea au fost de plângeri un timp de neuitat, pentru că poporul cu cârdul, ca turmele de oi, încinsese toată marginea Prutului, de la un capăt până la altul, mergând şi viind de prin sate şi de prin târguri săptămâni încheiate, cu luarea de ziua bună de la părinţi cu care crescuse şi vieţuise dimpreună, până în vremea aceea când se despărţi unii de alţii pentru totdeauna...”
*                     Ca un răspuns direct la actul de la 1812 a fost exodul populaţiei româneşti peste Prut. Astfel, din Basarabia au emigrat, doar până la 1815, mai mult de 5 mii de familii de băştinaşi, aceasta fiind o formă firească de protest faţă de politica anexionistă a Rusiei.
*                     Timp de 105 ani românii din Moldova din partea stângă a Prutului, transformată ulterior într-o unitate ordinară administrativă rusă – gubernia Basarabia, s-au aflat sub ocupaţia străină a regimului autocratic ţarist, al cărui impact s-a răsfrânt asupra vieţii politice, economice, sociale, spirituale etc.
*                     Din punct de vedere economic teritoriul dintre Prut şi Nistru a fost izolat de piaţa economică unică internă românească, care se constituia pe măsura afirmării epocii moderne. Au fost întrerupte până la sfârşitul anilor ’20, prin instalarea cordoanelor vamale pe Prut şi Nistru, nu numai relaţiile tradiţionale cu centrele economice româneşti de peste Prut, ci şi cu piaţa europeană şi în primul rând cu Austria. Ţarismul a creat condiţii favorabile populaţiei urbane alogene pentru acapararea de către ei a industriei şi comerţului basarabean.
*                     Din punct de vedere politic, pe teritoriul anexat, deşi temporar (1813-1828) a fost păstrată o anumită autonomie internă, care treptat a fost substituită prin introducerea instituţiilor administrative şi judiciare străine tradiţiei istorice acestui pământ, specifice Imperiului rus şi conduse de funcţionari ţarişti. Populaţia băştinaşă a fost privată de dreptul de a participa la crearea unor instituţii, organizaţii şi mişcări politice împreună cu întregul neam românesc. Ţarismul a reţinut pentru un anumit timp includerea românilor basarabeni în opera de edificare a naţiunii moderne şi statului modern român. Numai Marea Unire din 1918 a lichidat barierele artificiale a procesului firesc de dezvoltare istorică politică a românilor.
*                     Politica socială promovată de ţarism a schimbat în mod arbitrar structura socială a populaţiei ţinutului: s-a strămutat intensiv populaţie alogenă, care au format o categorie privilegiată aparte, cea a coloniştilor; în proprietatea nemijlocită a statului rus au fost acaparate imense teritorii din sudul Basarabiei, transmise ulterior în posesia unor înalţi funcţionari ţarişti sau populate cu aşa numiţii „ţărani ai statului” (în mare parte strămutaţi din guberniile Rusiei). Nobilimea locală a fost divizată după principiile şi gradaţiile existente în Imperiul Rusiei. Astfel, în viaţa socială au fost introduse principii străine, ce erau chemate să asigure constituirea unei baze sociale a dominaţiei ţariste în regiune.
*                     Cultura şi spiritualitatea basarabenilor a avut, poate cel mai mult, de suferit din partea politicii ţariste, deoarece s-a promovat o rusificare intensă a populaţiei băştinaşe, mai ales după lichidarea autonomiei Basarabiei (1828). Limba română a fost interzisă în instituţiile de stat, apoi şi în şcoală. Ca şi în întreg imperiul, guvernul rus promova în Basarabia o politică reacţionară, înăbuşind orice încercare de afirmare a culturii şi spiritualităţii naţionale. Credincioşii ortodocşi basarabeni au fost rupţi de biserica Principatului Moldovei şi înglobaţi Patriarhiei ruse. Cu timpul cărţile bisericeşti în limba română au fost înlocuite cu cele în limba rusă. Biblioteca publică din Chişinău, deţinând în fondurile sale cca 15000 volume (către sfârşitul sec.XIX), nu poseda nicio carte în limba română. Către sfârşitul secolului al XIX-lea doar 10,5% dintre bărbaţi şi 1,4% din femeile de origine românească ştiau să scrie şi să citească (adică cca 94% de moldoveni erau analfabeţi), în comparaţie cu proporţia din Moldova din partea dreaptă a Prutului – unde la 1899 erau 21%, iar la 1912 – 39% de ştiutori de carte.
*                    De rând cu anexarea teritorială a Moldovei din stânga Prutului Rusia şi-a anexat ilegal şi o parte a Mitropoliei Moldovei şi Sucevei. Conform canonului al optulea al Soborului al III-lea ecumenic din secolul V d. Hr. Basarabia nu putea fi „dezlipită” de la Mitropolia sa istorică – Sinodul rus abuziv formând eparhia Chişinăului şi Hotinului, cu rang de mitropolie şi exarhat, având centrul de reşedinţă la Chişinău (în componenţa eparhiei au fost incluse 789 de biserici din Basarabia şi circa 100 de biserici din Transnistria). Biserica Rusă a fost un instrument al rusificării şi promovării politicii autocraţiei.
*                    Basarabia, începând încă din perioada războiului din 1806-1812, a fost supusă pe tot parcursul dominaţiei ţariste unei colonizări intense. Astfel, situaţia demografică a ţinutului a suferit mari schimbări. Dacă la 1817 populaţia Basarabiei includea cca 500 mii persoane, dintre care 420 mii erau români (86%), ucraineni (6,5%), evrei (4,2%), lipoveni sau ruşi (1,5%), greci (0,7%), armeni (0,6%), bulgari şi găgăuzi (0,4%); apoi către 1856 în Basarabia locuiau peste 990 mii de locuitori, dintre care 738 mii erau români (74%). Pentru intervalul 1837-1857 statisticele oficiale prezintă că în medie anual în Basarabia au fost aduşi peste 21000 colonişti străini. La 1819 erau 57 de sate cu peste 5000 de familii de bulgari, iar în 1835 trăiau peste 56000 de bulgari. Chişinăul la 1860 avea 87500 locuitori (50% români, 20% evrei, 10% ruşi ş.a.). Astfel, politica demografică a Rusiei în Basarabia a înlesnit o penetraţie masivă de elemente alogene, determinând schimbări semnificative în plan etnocultural. Către 1862 moldovenii reprezentau 68,5% din populaţie, procent ce se va diminua, fără să schimbe radical raportul dintre majoritatea românească şi minoritarii de diverse etnii (de vreme ce în rândul alogenilor germani, polonezi, evrei ş.a. procentul ştiutorilor de carte era mult mai înalt – cca 50-63%).
*                     În general, metodele şi mijloacele guvernării Basarabiei în secolul al XIX-lea, suferind o evoluţie lentă, urmărind scopul să o transforme iniţial într-un model de administrare ţaristă pentru popoarele din sud-estul Europei, aflate sub dominaţie otomană, subminau din ce în ce mai mult caracterul ei românesc sub toate aspectele (menţionate mai sus). În pofida acestei politici imperiale, constantă a rămas, mai ales în mediul rural, conservarea caracterului românesc al Basarabiei - expresia culminantă al cărui s-a manifestat la 1918, în procesul Actului Unirii.  

Vlad Mischevca, doctor în istorie, conferenţiar
la Institutul de Istorie, Stat şi Drept al AŞM 
http://www.timpul.md/articol/un-tratat-anexionist-33153.html 

3 apr. 2012

Rolul fanarioţilor în declanşarea războiului din 1806-1812





În Moldova perioada cuprinsă între anii 1802-1806 aparţine domniei lui Alexandru Moruzi, care făcea parte dintr-o familie fanariotă foarte influentă atât la Istanbul, cât şi în Principatele Române.
Deşi a fost promovat la cârma Moldovei cu ajutorul Rusiei, la fel ca şi C.Ypsilanti, ruşii nu aveau aceeaşi încredere în el, de care se bucura „fidelul” C.Ypsilanti. Faptul explică, în mare parte, de ce Al. Moruzi n-a fost un factor atât de important şi univoc al acţiunilor politice ţariste în Problema Orientală, ca şi domnul Ţării Româneşti.
Noii domnitori ai Moldovei şi Ţării Româneşti – Al.Moruzi şi C.Ypsilanti – erau, după cum susţineau diplomaţii francezi, „în întregime creaturile” Rusiei, iar datorită bogăţiilor acumulate se prezentau ca adevăraţi stăpâni ai paşalelor de la frontieră. După cum relata din Pera diplomatul francez Brune, către Talleyrand, la 22.03.1803 (stil nou), aceşti doi principi fanarioţi, graţie corespondenţei lor întreţinute cu mai multe Curţi ale Europei, „reglează politica Divanului”. Iar Al.Moruzi, în calitatea sa de domn al Moldovei se prezenta ca „o creatură a lui C.Ypsilanti”.
Referitor la locul şi rolul lui C.Ypsilanti şi Al.Moruzi în politica Orientală a Rusiei, necesită de remarcat că nu trebuie să ni se creeze o impresie unilaterală sau, poate, prea simplistă a orientării proruse a acestora. Căci documentele diplomatice ale epocii ni-i prezintă pe C.Ypsilanti şi Al.Moruzi într-o lumină mult mai complexă. Ei au încercat, nu o singură dată, să joace un rol destul de duplicitar. Astfel, chiar în raporturile foarte încordate dintre Franţa şi Rusia din ajunul războiului ruso-turc din anii 1806-1812 Al.Moruzi, profitând de faptul că Principatul Moldovei prezenta un interes major pentru ambele state, a încercat să se pună bine (fără a înceta a fi adeptul grupării filoruse) cu Franţa republicană, apoi consulară, şi, în sfârşit, cu puternicul, din ce în ce mai mult, Imperiu napoleonian. La Paris, de asemenea, îşi dădeau prea bine seama de importanţa consulatelor de la Bucureşti şi Iaşi. Fapt care-i făcea pe consulii francezi să promoveze o politică „de cultivare a bunelor dispoziţii a acestor doi principi care în virtutea situaţiei lor geografice şi graţie relaţiilor lor mixte cu Poarta şi cu Rusia“ suscitau o atenţie deosebită din partea Franţei. Constatăm că, domnul Moldovei încerca să manevreze cu abilitate între puterile care l-au promovat şi l-au căftănit (Rusia şi Poarta Otomană) şi Franţa, menţinându-se, totuşi, pe poziţii proruse.
Totodată, C.Ypsilanti rămânea, ca şi mai înainte, informatorul principal din Principate al Porţii Otomane, în ceea ce priveşte noutăţile şi situaţia internaţională din Europa. Astfel, după cum relata Ruffin către Talleyrand, din capitala Imperiului otoman, la 2.04.1806, „partida Greco-Rusă” primise un „călăraş” cu cele mai proaspete noutăţi din Europa. Pierre Fonton, cel de al doilea dragoman al ambasadei ruse la Constantinopol, a fost chemat, pe data de 30.03.1806, la casa principelui Al.Ypsilanti, unde se afla deja Moruzi. Întălnirea lor a durat trei ore, în timpul căreia a fost redactată traducerea depeşei domnitorului Moldovei, iar Dumitrache Moruzi (dragomanul Porţii şi fratele domnului Moldovei) urma s-o remită Porţii.  Timp de câteva zile fratele lui Al.Moruzi, care era şi capuchehaia domnitorului Moldovei, împreună cu rezidentul celui muntean, alergau pe la toate casele „miniştrilor şi marilor viziri ai Porţii”, atenţionându-i că nu trebuie să accepte decât partida „ruşilor şi englezilor – capabili să-şi realizeze ameninţările” la adresa otomanilor, înainte ca Franţa să le poată veni în ajutor.
Totuşi, până la urmă, tabăra greco-rusă a suferit, în vara anului 1806, înfrângere. Franţa, optând pentru a readuce „autoritatea absolută” a Porţii asupra Moldovei şi Ţării Româneşti,  a reuşit să fie mai convingătoare, obţinând ca Imperiul otoman să fie scos de sub influenţa anglo-rusă.
Lovitura decisivă asupra poziţiilor Rusiei şi, în special, privitor la soarta politică a lui A.Moruzi (care nu şi-a mai putut redobândi efectiv domnia) a fost dată de către Poarta Otomană (la îndemnul Franţei) în luna august 1806, când au fost schimbaţi ambii domni ai Principatelor Române.
Ambasadorul rus, îndeplinind instrucţiunile primite de la S.Petersburg de a nu mai tărăgăna satisfacerea cerinţelor Rusiei, a remis Porţii Otomane un ultimatum, avertizând că, dacă, în termen de trei zile, sultanul nu-i va readuce în domnie pe foştii voievozi, el va părăsi Istanbulul.  Sublima Poartă a fost nevoită să cedeze şi la 3(15) octombrie 1806 a adus oficial la cunoştinţa lui A.Italinski restabilirea lui C.Ypsilanti şi Al.Moruzi în domnia Principatelor. Ceremonia oficială a avut loc la Istanbul, la 4(16) octombrie şi 5 (17) octombrie, în prezenţa lui Al.Moruzi, dar în lipsa lui C.Ypsilanti, care se afla, la acea dată în Rusia.  Această măsură, în urma presiunilor diplomatice şi sub ameninţarea militară anglo-rusă, a fost explicată şi comunicată „marelui prieten, Napoleon”, personal de către sultanul Selim III. În scrisoarea sa de la 6/18 octombrie 1806 se menţionează că „s-a găsit de cuviinţă ca să se menajeze această afacere”, în aşa mod, încât să se evite „un război prematur şi, totodată, contrar legilor religiei” musulmane.
Însă, opinia optimistă a lui Italinski, care-şi credea îndeplinită cu succes misiunea readucerii fanarioţilor filoruşi în tronurile Principatelor, considerând că a repurtat un important succes diplomatic (după cum scria la 6 (18).X.1806) , deoarece „Poarta s-a înclinat în faţa voinţei Majestăţii sale Imperiale” n-a fost împărtăşită la Petersburg.
La 16 (28) octombrie 1806, Alexandru I i-a ordonat generalului I.Michelson să trimită trupele ruse ca să ocupe Moldova, iar la 23 octombrie (4 noiembrie), în pofida depeşei primite de la A.Italinski (în care se anunţa despre restabilirea domnitorilor substituiţi),  ţarul confirmă ordinul precedent şi la 11(23) noiembrie, fără nici o declaraţie de război, trupele ruse au trecut Nistrul şi au invadat ţara.  Suntem de părerea că această dată trebuie considerată ca fiind începutul războiului ruso-turc din 1806-1812.
Curând după sosirea lui C.Ypsilanti la Bucureşti, se citi o proclamaţie ticluită la Iaşi, din partea împăratului Alexandru I, către locuitorii Principatelor Române. Prin ea, ruşii promiteau respectarea autorităţilor Ţării Româneşti şi Moldovei: „Scopul nostru este ca să rămâie în lucrarea funcţiunilor toate autorităţile statornice, presupunând că ele din partea lor vor înlesni mişcarea ostaşilor, precum şi lucrările la care s-au orânduit şi care privesc numai consolidarea ţărilor şi deplina dobândire a drepturilor lor.” Totodată, C.Ypsilanti adresează o circulară către ispravnici, vestindu-le că a sosit la Bucureşti ca „Domn amândorora Ţărilor Moldova şi Valahia”.   După cum relatează Zilot Românul: „Alexandru-vodă Moruz... Vădzind intrarea Ruşilor în Moldova cu chip ciudat... ce fusese tras din Moldova şi trecuse peste Dunăre, deteră Ruşii şi domnia Moldovei tot lui Ypsilanti; şi domnea Ypsilanti peste amândouă ţările.”


„Jurământul” populaţiei, organizat de Ypsilanti în ianuarie, a provocat nemulţumirea Cabinetului de la Petersburg. La 1 (13) februarie 1807, ministrul de externe Budberg scria lui Michelson: „...în opinia Majestăţii Sale, această acţiune este cu totul netrebuincioasă, fiindcă principatele le-am ocupat temporar şi nu cu intenţia de a le alipi la Rusia şi nici cu intenţia de a le răpi de la Poartă.”
Cert este că frazele declarate nu se conformau cu acţiunile săvârşite, căci Poarta Otomană, „trezindu-se” la sfârşitul anului 1806 cu hotarele Principatelor Române – vasale Imperiului Semilunii – violate, cu un şir de cetăţi ocupate (Hotin, Bender ş.a.) şi cu armată ţaristă la malurile Dunării, a fost nevoită, la 15 (27) decembrie, să declare război Rusiei – decizie confirmată prin manifestul din 24 decembrie 1806 (5 ianuarie 1807).  Guvernul de la S.Petersburg n-a ezitat să intervină prompt (cu metode militare) în toamna anului 1806 contra Imperiului otoman, care se considera partea atacată pe nedrept de vecinul agresor. „Acest război era cu adevărat popular din partea turcilor, ura faţă de ruşi fiind la culme” – relata Sebastiani, în decembrie 1806.  Tactica menajării diplomatice a Porţii a cedat locul acţiunilor violente.
Rezumând cele expuse cu privire la situaţia Principatului Moldovei la începutul secolului al XIX-lea – din ajunul războiului ruso-turc din 1806-1812 – vom menţiona că domnii fanarioţi au avut o mare influenţă asupra politicii externe a Porţii, fiind consideraţi, cu adevărat, factori ai diplomaţiei turceşti. Vorbind despre o politica externă a Moldovei în această perioadă, constatăm că ea este, de fapt, politica promovată de domnul ei fanariot, în cadrul raporturilor internaţionale ale marilor puteri europene şi sub impactul acestora asupra Imperiului otoman. Iar activitatea politico-diplomatică a lui Alexandru Moruzi s-a manifestat, totodată, în umbra acţiunilor de proporţii mult mai considerabile ale vărului său muntean – pilonul partizanilor proruşi – Constantin Ypsilanti.

Vlad Mischevca, doctor în istorie, conferenţiar, cercet. şt. coord. la Institutul de Istorie, Stat şi Drept al AŞM